Săptămâna trecută am fost și eu țintuit la pat de o răceală groaznică, m-a vizitat ambulanța de două ori, dar bineînțeles că nu o să intereseze pe nimeni, da eu oricum am vrut să mă laud cu asta ca na, am supraviețuit și tare mă bucur. În timpul bolii, n-am fost în stare să mă concentrez ca să leg două fraze inteligibile. Acum după o perioadă de zăcut și îndurat stări febrile, de alea groaznice cu accese de tuse excesivă…ferească sfântu’ Valentin, bine că am scăpat. Ce am observat de când n-am mai ieșit din casă e că lumea asta are așa un ritm ascuns de a te scoate din circulație. 

Dacă lipsești prea mult dintr-un grup de prieteni devii invizibil și apoi, cu fiecare zi care trece, tot mai uitat. Nu mai suntem pentru nimeni nimic. Asta oberv în fiecare zi. Dacă tu nu cauți, nimeni nu te mai caută. Nimeni nu mai are nici un interes pentru prietenii, pentru compasiune sau solidaritate. Nimeni nu se mai sinchisește să se gândească mai mult de proximitatea care-l înconjoară și care-i oferă siguranță și confort psihic că totul se desfășoară într-o ordine firească. 

Înainte să intru în perioada asta de boală, tot sunam oamenii să ieșim, toți sunt foarte ocupați, toți sunt foarte ocupați și toți sunt foarte ocupați, nimeni nu mai are timp pentru ieșiri și cu toate astea tot vor să fie validați de cei din jurul lor. Îmi amintesc de un citat de-a lui George Carlin ”Everyone appreciates your honesty, until your honest with them, then your an asshole…’’


Nu m-am gândit în mod special să scriu despre asta, însă acum când m-am văzut bolnav, am văzut cine m-a căutat și cine s-a interesat cu adevărat despre mine, n-am nici cea mai vagă idee dacă au aflat sau nu despre starea mea reală, dacă au aflat cum sunt însă, dacă n-am mai dat nici un semn de viață nimeni nu s-a sinchisit să-mi telefoneze, sau să-mi scrie un mesaj pe rețelele de socializare. Nu știu de ce mă mai mir, dacă pe Cristina Țopescu au găsit-o moartă în casă după trei săptămâni, eu fac parte din categoria aia de oameni care o sa fie găsiți după vreo 3-4 ani (noroc că mai am încă părinții în viață și pe frate-miu cu cumnată-mea, că altfel aș fi și mai îngrijorat. Cu toate că e dureros să recunosc asta, se pare că nu sunt atât de important pe cât am crezut, mai mult, nimeni nu este de neînlocuit. Trist dar adevărat!

Și ca să nu fie totul așa de negru și sfârșit, m-am gândit să închei într-o notă mai optimistă. În primul rând n-am murit, din contră, oarecum pot să zic că m-am trezit puțin la realitate, nu-i un capăt de lume ce mi s-a întâmplat, cu siguranță și eu sunt omul rău în povestea cuiva. În al doilea rând, am să fiu mai atent pe viitor cum o să-mi selectez relațiile de amiciție și prietenie, că doar toți suntem oameni și fiecare dintre noi are nevoie de celălalt. Și în al treilea rând, cine crede că poate să facă totul singur se minte, nu poti face totul singur, unele lucruri cu sigurantă le poți face singur, dar pentru altele ai nevoie de ceilalți, ar fi indicat să învăț și să învățăm cu toți să fim mai solidari și cum mai multă compasiune în relațiile pe care le dorim pe viitor. 


Săptămână ușoară !

No Comments
Comments to: O săptămână e suficient ca să fii uitat!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Attach images - Only PNG, JPG, JPEG and GIF are supported.

zelist

Trending

Login

Welcome to Typer

Brief and amiable onboarding is the first thing a new user sees in the theme.
Join Typer
Registration is closed.